Șapte ani în Tibet (comentariu)

  Cum spuneam în ultimul articol, îmi voi exprima opiniile asupra romanului “Șapte ani în Tibet“, de Heinrich Harrer.
sapte ani in tibetE un roman complex, informativ, e totodată un reportaj care descrie întâmplări adevărate despre anii trăiți în Tibet de către scritorul Harrer și amicul său Peter Aufschnaiter; despre orașul necunoscut, în mare parte, lumii la acea perioadă – Lhasa, orașul de reședință al lui Dalai Lama, conducătorul social și spiritual al tibetanilor. În roman autorul oferă un spațiu vast anume particularităților poporului tibetan. Descrie cu minuțiozitate mediul în care trăiesc, cum arată orașul, cu ce se ocupă etc. Vorbește în mod deosebit de religia acestora: ”e mișcătoare atitudinea tibetanilor față de insecte – nu vor intenționa niciodată să ucidă o insectă – ar putea fi reîncarnarea bunicii cuiva!” scrie Harrer în unul din capitolele cărții; o furnică dacă cade peste cineva, este luată și pusă pe pemânt cu respect, dacă cade una în ceașca cu ceai, va fi numaidecât salvată, iar când se topesc zăpezile copiii tibetanilor, servitorii nobililor și cerșetorii stau în apă și rup gheața pentru a salva peștii de la îngheț; până și lucrările de construcții au fost interzise în oraș ca să nu fie strivite cele mai minuscule forme de vietate întâlnite în timpul lucrărilor: cu cât mai multe vietăți salvează, cu atât mai fericiți se simt tibetanii!

Tibetanii, în viziunea lui H. Harrer

  Tibetanii cred în zei și cred că orice se întâmplă cu ei sau se abate asupra orașului lor e numai voința sau supărarea zeilor. În ce privește încălcările oamenilor de rând, în Tibet nu există pedeapsă cu moartea, ucigașii sunt încarcerați pe viață și nu ies din celule decât când se naște sau moare un Buddha (un Dalai Lama); iar hoților li se taie o mână sau un picior și sunt defăimați public. Nu există tribunale, iar de cercetări se ocupă câțiva reprezentanți ai înaltei aristocrații tibetane. Nu sunt nici ei, tibetanii, absolviți de corupție – e un fenomen frecvent întâlnit și în Tibet.

Tibetani dansând lângă Potala
Tibetani dansând lângă Potala

  Tibetanii sunt foarte solidari, astfel în zilele de secetă toți cei care au mâini și picioare, scrie autorul, merg în munți la râu pentru a aduce apă în oraș ca să stropească vegetația și străzile Lhasei, dar și pe semenii lor. Sunt și “indulgenți”: romanul narează că aceștia împart între frați o singură femeie în căsnicie, iar uneori, straniu desigur, își lasă femeile prin testament feciorilor, ca la vremea lor și ei să se căsătorească cu ele, și asta ca să păstreze patrimoniul în familie; pe de altă parte sunt și poligami: un tibetan poate avea mai multe soții, de obicei acestea fiind 2-3 surori. Se căsătoresc devreme la 16 ani femeile și la 17-18 bărbații, iar vârsta medie la tibetani e de circa 30 de ani. Harrer spune că a întâlnit doar câțiva locuitori de peste 60 de ani.

  Locuitorii Tibetului însă au un nivel scăzut de sanitărie și igienă, iar despre operații și chirurgie nici nu au auzit: ”eu și Aufschnaiter trăiam mereu cu frica de apendicită, ne speria și cea mai mică durere abdominală”, scrie Harrer în roman, deși de multe ori se baza pe cunoștințele tibetanilor despre plantele tămăduitore care i-au scăzut de nenumărate ori febra (Harrer avea o boală la oase). La Lhasa sunt chiar și două Școli de Medicină, unde învață cei mai bravi tineri monahi, iar profesori le sunt bătrânii monahi care cunosc toate caracteristicile plantelor – unica metodă de tratament pe lângă credință, amulete și horoscopurile în care cred cu desăvârșire tibetanii. Scriitorul spune că nici nu a încercat să combată această credință de care tibetanii sunt convinși, această supușenie care nu-i face nici să se gândească la renunțarea credinței în zei sau la o eventuală îmbogățire materială pe baza zăcămintelor de metale prețioase, petrol și cărbune, ușor de găsit în Tibetul acelor timpuri, ca să nu supere spiritele pământului care să-i pedepsească apoi cu sfârșitul vieții lor calme și fără griji și cutremure.

Invazia chinezilor

  E uimitor câte lucruri ne revelează autorul în romanul său, despre care nu știm nimic pentru că rar se vorbește în zilele noastre despre această regiune din Asia, iar și mai puțin se știa despre Tibet, Lhasa și Dalai Lama în anii de după război. În acea direcție nimeni nu pleca și de acolo nimeni nu venea cu oarecare vești. Însă doi europeni au ajuns în “orașul interzis” și au fost ospitați și acceptați de băștinași ca pe semenii lor.  Harrer spune că în toți cei 7 ani petrecuți la Lhasa nu a întâlnit decât 7-8 străini, nici chiar delegația britanică care se afla în sudul Tibetului de mai mulți ani nu a fost primită în oraș. Sunt descrise calități deosebite ale oamenilor de pe “Acoperișul Lumii”, cum mai numește pe alocuri scriitorul Tibetul: o supușenie fără semne de întrebare față de liderul lor social și spiritual Dalai Lama; o dărnicie incomensurabilă luând în considerație că Palatul Potala la acele vremuri ascundea bogății imense – toate provenind din darurile oamenilor liderului lor; o dedicație imensă credinței lor – în timpul invaziei chinezilor, sub conducerea lui Mao Tse-Tung, în 1951, dar mai ales în timpul răscoalelor din 1959 mii de oameni – bărbați, femei și copii – au ieșit cu toții la protest în favoarea liderului lor suprem, pentru a-l apăra de soldații chinezi și mitralierele orientate spre reședința lui Dalai Lama: zile întregi oamenii nu se îndepărtau de porțile reședinței pentru a nu permite invadatorilor  să-l răpească pe Buddha lor.

Romanul e o istorie a unui popor cu o cultură neschimbată de peste o mie de ani, cu un sistem feudal bine impus chiar și în secolul XX, cu circa 6000 de temple dedicate religiei lor în tot teritoriul tibetan, cu obiceiuri, tradiții și mod de viață conservate în timp pentru că se opuneau inovațiilor timpului; e o mărturie a ultimilor ani ai unui popor liber, invadat apoi de către un popor comunist care prin vicleșug față de opinia mondială a reușit să pătrundă pe teritoriul acestui popor și să-l distrugă aproape în întregime. E o istorie asemănătoare cu cea a Basarabiei: precum Imperiul Țarist sub pretextul impunerii protectoratului a pus mâna pe pământul basarabean independent, așa și chinezii – au invadat Tibetul – pământ independent cu o cultură și guvernare proprii sub pretextul de a-l lua sub protecție.

Distrugerea obiectelor de cult tibetan, 1959
Invazia în Tibet, 1959

Ultimul capitol al romanului “Lupta tibetanilor pentru libertate” descrie tristele evenimente de la sfârșitul anilor ’50, când s-a început mișcarea națională a tibetanilor pentru libertate și când au fost masacrați peste un milion de tibetani, sute de mii au fost deportați și impuși la munci grele în China și au fost distruse 99% din cele 6000 de temple, de mănăstiri ale tibetanilor, fiind bombardat chiar și palatul de reședință al liderului lor spiritual – Palatul Potala. Toată liniștea din Tibet a fost tulburată de invazia chineză, care și-a propus ca scop deznaționalizarea acestui popor, care a expatriat mii de oameni aducând în loc colonizatori chinezi și oferindu-le pământuril moșierilor tibetani (privați de pământul lor moștenit din generație în generație, după practica feudală). Orașul de scaun al lui Dalai Lama a fost transformat din acel oraș liniștit și sfânt pentru tibetani în unul gălăgios, într-un loc de distracții pentru trupele chineze, cu baruri și cazinouri, fiind ca o profanare a unui templu dedicat zeilor pentru poporul băștinaș. Practic a fost nimicită o civilizație existentă de două mii de ani.

Potala-bombardament
Bombardamentul Palatului Potala

epilogul

Dalai Lama, aprilie 1951
Dalai Lama, Revista Life, aprilie 1951

În epilog scriitorul spune că după plecarea lui din Tibet, când a fost nevoit să se refugieze în India, în 1951, pentru a nu nimeri pe mâinile chinezilor, a reușit să-l fotografieze ultima dată pe Dalai Lama în libertate, fotografie care a fost publicată câteva luni mai târziu, pe coperta revistei Life. Reîntors în Europa, scriitorul a menținut întotdeauna corespondența cu bunul său prieten Dalai Lama și era foarte mândru când prietenul său a devenit cunoscut și apreciat în toată lumea, iar în 1989 Dalai Lama a primit Premiul Nobel pentru Pace. La rândul său liderul tibetan i-a fost întodeauna recunoscător lui Harrer pentru toate câte a făcut pentru Lhasa și mai ales pentru că datorită cărții “Șapte ani în Tibet” toată lumea a aflat despre adevăratele întâmplări din acele timpuri și despre nesfârșita luptă a tibetanilor pentru libertate.

 “După mai mult de patruzeci de ani, distrugerea Tibetului încă mai continuă” scrie autorul. Cum spuneam mai sus, evenimentele din Tibet nu sunt des mediatizate, despre acest teritoriu nu ne învață la școală și, la drept vorbind, înainte de a citi cartea nu știam că Tibet era un stat liber, independent cu poporul și cultura sa, care a fost invadat și distrus la un moment dat;  nu știam decât că e o zonă muntoasă a Chinei, cu mănăstiri și monahi chinezi – informație greșită, din câte am descoperit citind romanul.

Lhasa, 2008
Tibet, 2008 Lhasa, 2008

O mică cercetare online ne arată că poporul tibetan nu și-a mai câștigat nicicând libertatea, iar niste fotografii din 2008 indică faptul că încă se mai petrec atacuri asupra “orașului sfânt” al budiștilor, iar curajul, setea de libertate și încrederea și respectul lor pentru Dalai Lama nu s-a diminuat nici după zeci de ani de supunere față de poporul chinez (imaginile de mai sus mărturisesc aces fapt).

Cartea este însoțită și de filmul artistic dar și documentar, aș spune eu, cu același titlu, regizat de Jean-brad pitt - sapte ani in tibetJacques Annaud, cu Bradd Pitt în rolul principal, un film în care regizorul prometea să arate în mod special suferințele poporului tibetan din perioada invaziei chineze. Un fapt interesant e și aici: chiar de la începutul filmărilor, conducerea Chinei a exercitat presiuni asupra echipei de filmare și aceștia au fost nevoiți să se deplaseze din Himalaya în Munții Anzi, Argentina. Alte scene s-au filmat în Nepal, Austria, Canada și doar o secvență de 20 de minute, a recunoscut regizorul Annaud, a fost filmată în taină în Tibet (deși mi s-a părut că au fost filmate mai multe scene în Tibet, în film apare des originalul Palat Potala din Lhasa). Însă din cauza nemulțumirilor guvernării chineze cum că în film militarii chinezi apar în lumină doar negativă, iar tibetanii invers, le-au interis regizorului și protagoniștilor Pitt și Thewlis să mai calce pe teritoriul Chinei.

Desigur filmul nu ecranizează toate detaliile cărții, din cauza duratei scurte a acestuia, dar care sunt semnificative, cred eu. În plus se evidențiază momente despre care autorul sau pomenește o dată sau deloc în romanul său: de exemplu despre fiul lui Harrer, despre care nu se vorbește nimic în roman, și nici despre soția sa, deși în film aceste personaje apar de mai multe ori, fiul protagonistului devenind astfel un laitmotiv. Totodată se ecranizează o altfel de relație între Harrer și prietenul său Aufschnaiter decât lasă de înțeles romanul și nici suferințele tibetanilor cred că n-au fost pe deplin evidențiate, cum și-a propus ca scop inizial regizorul. Cu toate acestea e un film bun și merită vizionat “Seven years in Tibet“(1997), cel puțin filmul, dacă nu aveți posibilitatea să citiți cartea – această ultimă mărturie a unui popor cu o cultură deosebită, cândva liber…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s