”The Widower” de Ray Kluun, continuarea romanului ”O femeie la doctor”

278260În The Widower (în română ar fi Văduvul cred că, în limba italiană e întitulat Senza di lei), autorul își continuă narațiunea despre cele întâmplate după moartea lui Carmen. Vorbește despre înmormântarea ei, despre viața lui Stijn împreună cu Luna, fără mami, despre aventurile lui depravate chiar din primele zile de doliu. Vorbește despre toate localurile în care mergea să se distreze, despre cocaina pe care a început s-o întrebuințeze des, despre femeile cu care se culca, începând de la Roos, amanta lui de anul trecut, Maud (amica lui Carmen) și Natasja de la serviciu, alde Dolly pe care nici nu știa cum le cheamă și care dormeau pe la el, relații ocazionale prin cluburi, baruri etc. până la momentul când își dă seama că alcoolul, drogurile și femeile nu-l pot ajuta să treacă peste durerea pierderii soției lui, că nu are unde să fugă de propriile sentimente, că trebuie să facă o schimbare în viața sa și că unica ființă care ar putea să-l ajute să treacă peste această perioadă e fiica sa, Luna.Nora, terapeuta lui spirituală i-a spus: „cu sexul și cu drogurile n-o vei întoarce înapoi pe Carmen”. Când la un moment dat Stijn gândea în sinea lui (pentru că și acest roman este narat din perspectiva gândurilor lui Stijn, astfel că putem pătrunde în pielea lui) că nu simte durere pentru că soția lui e moartă, m-am gândit că nu este vorba despre dragoste în acest roman și nu mai înțeleg ce fel de dragoste a avut pentru soția lui când era vie, dar când terapeuta l-a întrebat de cât timp e moartă Carmen, a răspuns: „trei luni, douăzeci și nouă de zile și șaptesprezece ore”. Uluitor! Abia aici am înțeles că Stijn suferă! Profund! Cu toate bețiile, femeile și modul de viață aiurit pe care îl duce ca să evadeze din lumea reală, numără până și orele de când soția lui nu mai este. Încearcă să se convingă pe sine însuși că nu simte durere, dar plânge de fiecare dată când se gândește la asta sau când aude piesa lor de la nuntă ”Spend my life with a girl like you”, sau când Luna îl întreabă despre mami, dacă a vrut să moară sau dacă nu se va trezi niciodată, sau când se simte singur și își dă seama cât de mult îi lipsește Carmen, când cedează, când nu mai poate fugi nicăieri de durerea asta din suflet.

Dacă la începutul cărții îl condamnam involuntar pe Stijn pentru modul lui depravat de a trece peste doliul morții soției sale, atunci din a treia parte i-am înțeles sentimentele pentru ea. Se explică într-un fel sau altul comportamentul său, deseori imoral, de înainte, refugiul său împreună cu Luna în Australia, mai departe de Amsterdam și viața nocturnă, departe de femei, sex, droguri: doar el și fiica lui, de care i-a promis soției pe patul de moarte că va avea mereu grijă. E foarte dulce modul în care o îngrijește, o hrănăște, o spală, o schimbă, se joacă și o ocrotește pe fiica lui de 3 anișori și jumătate. Ea a devenit acum sensul vieții lui și lumina în calea vieții sale, altfel, zice el într-un moment tensionat, ”aș pocni camperul ăsta într-un zid, dacă n-ar fi Luna lângă mine pe bancheta pasagerilor”. E tensionant aproape pân la lacrimi când decide să urmeze toate locurile pe unde a fost Carmen când a călătorit în Australia cu 10 ani în urmă: ”așa pare să fie cu noi”. Au intrat până și în bisericuța de pe plajă, unde soția sa avea o fotografie: el care nu crede în Dumnezeu a aprins o lumânare și a vorbit în glas, în mijlocul bisericii cu răposata lui soție. Dorul pentru Carmen l-a observat și Luna, care i-a spus că ”trebuie să fiu mai bună cu tine, tati, de când mami a murit, pentru că plângi mai des ca mine”. Abia la aceste capitole e clar cât îi lipsește, dar că n-a visat-o încă niciodată de când nu mai este și e aproape gelos când Luna îi spune că o vede des în somn, când doarme și că-i vorbește.

Dacă în Love Life (O femeie la doctor) cu Stijn am cutreierat și noi imaginar tot Amsterdamul, în The Widower călătorim imaginar în Australia. Stijn descrie locurile și regiunile pe unde trec, cum sunt oamenii, ”regulile lor stupide”, cum le numește el, întâmplările lor în voyage, vorbește cu ironie despre femei, despre amintirile lui, diar pe parcursul lecturii se observă transformarea lui Stijn din masculul tânăr gata de ”atac” într-un tati grijuliu cu fetița lui alături. Ceva mai plăcut de citit decât aventurile lui cu toate ”caprele tunse” care ”behăie” pe care le avea înainte, că așa chema el toate femeile în afară de Carmen. Stijn s-a schimbat, se simte bine doar el cu Luna, nu-l atrag femeile și distracțiile, și nici la Amsterdam nu-l mai așteaptă nimeni. Relația lui cu Roos s-a sfârșit și-i convine liniștea din pustiurile Australiei sau de pe malul mării.

Abia la sfârșitul romanului, meditând, Stijn ne dezvăluie escapadele lui de înainte: era ”terorizat de sentimentul dragostei”. Când era fericit cu soția lui Carmen, avea frică ca aceasta îl va arunca la gunoi ca pe o jucărie netrebuincioasă și ca să nu sufere încerca întotdeauna să omoare câte puțin sentimentul pe care îl avea pentru ea, având relații cu diferite femei. Așa a fost și cu Roos. Deși i-a fost alături când i-a fost mai greu, o evita pentru că nu putea să-și permită s-o iubească și pentru că se simțea vinovat: anume cu ea simțea că o trădează pe Carmen.

Sfârșitul însă nu e unul neașteptat. Își dă seama, după luni de pelegrinaj prin Australia, că o iubește pe Roos, lucru dedus din dragostea incontestabilă care o simte pentru fiica sa Luna. A avut, în sfârșit, și un vis cu soția lui, în care Carmen îi îndreaptă privirea spre Roos, înțelegând astfel că nu trebuie să mai fugă de iubire. Așa că în pofida opunerii tuturor prietenilor, o declară pe Roos logodnica sa și o invită în Australia pentru a serba Crăciunul împreună. Bine, că e un roman bazat pe viața scriitorului Kluun însăși, căci, să fi fost literatură artistică pur și simplu, aș fi modificat numaidecât sfârșitul, și ca ”odă iubirii” soției lui, Carmen, n-ar fi fost la urmă cu femeia cu care o trăda.  Să zic că m-a decepționat nițel n-are rost, pentru că viața e așa cum e, iar viața acestui autor a meritat să fie așternută pe hârtie.

Și acest roman se citește uimitor de ușor, captivează, chiar dacă îl citesc în limba italiană, pentru că în română încă n-a fost tradus, din câte am înțeles. La fel ca prima carte este alcătuit din 3 părți, cu tentă ironică, uneori hazlie și te face să trăiești, pe timpul lecturii, alături de cei doi călători, simțind toate sentimentele lor. Dacă prima carte a fost dedicată soției lui decedate Juut și celei actuale Naat, The Widower a fost dedicat în întregime fiicii sale, Eva. Iar în mulțumirile de la sfârșitul cărții apare și numele celeilate fiici ale sale, pe nume….ghiciți….Roos.

Ce să zic, părerea mea ați aflat-o, dar cartea se merită citită! E altceva decât o simplă recenzie. Păcat că nu este și un film bazat pe acest roman, cum a fost pelicula Love Life cred că ar fi ieșit interesant, cu aventuri hazlii, cu momente emoționante (că așa mi le-am imaginat în timpul lecturii) și o notă ironică, caracteristică scrierii lui Kluun.

Bucurați-vă de viață!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s