Cuvintele mele te vor pune pe gânduri…

71Între pauza dintre ore m-am așezat în parc să citesc. E extrem de plăcut primăvara în parc, indiferent unde suntem. Îți dai seama că natura se trezește la viață, soarele încălzește ușor, o briză primăvăratică îți dă câte un tremurici și miroase a verdeață. După o iarnă lungă și rece acest miros e mai plăcut ca niciodată. Din toate părțile zboară puf (că o fi de la plopi, nu știu); părinți cu copilași care sar în aer după puf sau după hulubi. O priveliște pacifică, văzând că eram în centrul orașului și din toate părțile traficul necontenit de transport  se tot făcea auzit. Mulțumită că am găsit o bancă la soare, citeam ”Il tribunale degli eretici” (despre care am să vă povestesc într-o altă postare). Răsfoind paginile cărții observ un hulubaș trecând pe lângă picioarele mele. Capul sur întunecat, gâtul verde strălucitor, pieptul alb, iar aripile negre. Îl priveam fără să mă mișc ca să nu-l sperii și ca să-l pot admira până își ia zborul. Privesc cum se mișcă încetișor pe lângă picioarele mele, șchiopătând. Mă uit la piciorușele lui roșii…unul avea 2 degete în loc de trei, iar celălalt avea doar unul. Mi-au venit lacrimile, și îmi vin și acum când îmi amintesc, cu greu le-am înăbușit. Sărmanul hulubaș… nu știu dacă așa a ieșit el din ou sau i-a făcut cineva ceva, dar m-a întristat nespus.
Bietele animale, schilodite de mediul în care trăiesc…

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s